Atasamentul la copii joaca un rol major în dezvoltarea cognitiva si emotionala a acestuia.
Cercetarile arata ca un atasament securizant are rol protector impotriva saraciei, instabilitatii familiale si este un predictor important pentru succesul educational si profesional.
Atunci când ne naștem, îngrijitorii noștri sunt întregul nostru univers. Suntem complet depedenți de ei pentru a supraviețui. Pe lângă hrană și îngrijire fizică, avem nevoie de iubire necondiționată, atenție și alinare. Această primă relație din viața noastră este ca un tipar, după care vom construi restul relațiilor de-a lungul vieții
Contextul
În prima jumătate a secolului trecut iubirea era considerată un subiect trivial, care nu merită atenție din partea comunității științifice. Părinții erau încurajați să aibă o atitudine fermă, autoritară față de copii, fără declarații inutile de iubire. Aceste sfaturi erau comune atât în Statele Unite, dar și în România comunistă. La noi chiar o vorbă din popor spunea, să-ți pupi copilul doar în somn. Cei mai mulți părinți nu le spuneau niciodată copiilor că îi iubesc.
Mai mult, pentru că medicii au observat în spitale că acei copii care stăteau mai mult în brațele mamelor sau asistentelor se îmbolnăvesc mai repede, au ajuns să le recomande părinților să limiteze cât mai mult contactul fizic cu copii.
Atunci nu se cunoștea maniera de transmitere a virusurilor și bacteriilor, care erau cauza reală a îmbolnăvirii acelor copii. Nu se stia nici faptul că ținutul în brațe și atingerea sunt elemente esențiale în dezvoltarea fizică și emoțională a celor mici.
Aceste preconcepții au început să se schimbe odată cu teoria despre atasamentul la copii.,Ea a fost elaborată în anii ’60, pornind de la experiența a sute de mii de copii britanici ce fuseseră separați în timpul celui de-al doilea război mondial de familiile lor. Teoria a fost propusă de John Bowlby în 1969 pentru a explica modul în care copiii formează atașamente emoționale față de îngrijitori. Ea explica si cum reacționează atunci când sunt separați de aceștia.
El a emis ipoteza că rolul acestor atașamente este evolutiv. Astfel mareste șansele ca un copil să primească îngrijirea de care are nevoie dacă există o conexiune emoțională cu îngrijitorul. De asemenea, el a sugerat că atașamentele formate în copilăria timpurie vor crea modele interne ce vor determina toate relațiile interpersonale din viitor.
Pornind de la teoria atașamentului, Mary Ainsworth a inventat Protocolul Situației Străine în anii ’70. Este o unealtă de cercetare. Consta în:
Toată această secvență de evenimente este înregistrată pentru a evalua reacțiile celui mic.
Pe baza reacției copilului la reîntoarcerea mamei, dar luând în considerare și alte comportamente, Ainsworth a identificat atasamentul la copii in următoarele tipuri, care sunt recunoscute și în prezent:
Caracteristicile copiilor din aceasta categorie:
Atasamentul la copii de acest tip este cel mai des intalnit. (aproximativ 60%).
El este rezultatul urmatoarelor implicari ale parintilor:
Caracteristici privind atasamentul la copii de acest tip:
Un studiu din 1999 a descoperit că există șanse crescute ca un copil să aibă acest tip de atașament dacă a fost expus abuzului în copilărie. De asemenea, același studiu a descoperit că e mai greu pentru aceste persoane să mențină relații intime ca adulți.
Caracteristici privind atasamentul la copii de acest tip
În anii ’70, acești copii erau un mister total. Cercetătorii nu-și puteau exprima lipsa lor de răspuns emoțional. Insă Ainsworth a oferit explicația că lipsa lor de emoție este doar aparentă, o mască pe care aceștia o dezvoltă pentru auto-conservare. Acest lucru a fost confirmat de studii ulterioare. S-a descoperit că răspunsul fiziologic (creșterea pulsului, a cortizolului și adrenalinei în sânge) al copiilor evitanți este la fel de intens ca al celorlalți copii. Diferenta este că la ei nu este evident în comportament pentru că au descoperit că încercările de a le comunica îngrijitorilor emoțiile sunt inutile. Copiii cu acet tip de atașament sunt de obicei victimele neglijenței.
Acesta a fost adăugat în anul 1983 de colega lui Ainsworth, Mary Main. Se refera la acei copii care nu reacționează consistent la diferitele episoade ale experimentului. Intrucât acest lucru sugerează o afectare sau suprimare a sistemului de atașament de alte emoții, precum frica. Semne ale acestui atașament sunt mișcările stereotipice, asimetrice, înghețarea sau aparenta disociere. Cercetătorii au descoperit că adesea mamele acestor copii au suferit traume sau pierderi majore înainte sau după naștere. Au fost foarte deprimate în acea perioadă.
Stilul de atașament joacă un rol major în dezvoltarea cognitivă și emoțională a copilului. Astfel, cercetările arată că un atașament la copii securizant are urmatorul rol:
”Atașamentul la copii influențează toate relațiile pe care acesta le va stabili de-a lungul vieții. El are un impact important asupra întregii funcționări și asupra calității vieții. În plus, studiile au demonstrat că persoanele cu un stil de atașament ne-securizant au un risc mai mare de a dezvolta afecțiuni psihice:
Cu alte cuvinte, stilul de atașament la copii influențează toate aspectele vieții. Atasamentul la copii securizant va oferi cele mai multe șanse acestuia la un viitor sănătos și de succes.
Raspunsul prompt la nevoile copilului
Atașamentul la copii sănătos se bazează pe încrederea că îngrijitorul va oferi protecție, hrană și iubire pentru ca cel mic să poată supraviețui. Este vital ca acesta să răspundă rapid când aceste nevoi sunt exprimate.
Una dintre cele mai mari temeri ale tinerilor părinți e aceea că își răsfață prea mult copilul. Momentan există numeroase curente care promovează un stil de parenting mai relaxat, în care bebelușul e lăsat să-și gestioneze singur emoțiile.
Aceasta le recomandă părinților să-și învețe bebelușii să doarmă noaptea lăsându-i să plângă o perioadă înainte de a merge la ei și a-i consola. Însă un studiu din 2012 a analizat răspunsul mamelor la plânsul copiilor din timpul nopții și cum e corelat acesta cu stilul de atașament al celor mici. Rezultatele au fost în concordanță cu teoria atașamentului. S-a descoperit o corelație între răspunsul prompt și consecvent al mămicilor la plânsetele nocturne ale copiilor și atașamentul securizant al acestora.
Mămicile care nu erau la fel de rapide sau care nu aveau un comportament previzibil aveau șanse mult mai mari să aibă un copil cu atașament nesecurizant. În plus, studiile arată că nu există prea mult contact fizic cu bebelușii. Acesta are efecte benefice pentru dezvoltarea lor cognitivă. Ajuta la crearea unei mai bune conexiuni între mamă și făt.
Acest sfat poate părea în contradicție cu cel de dinainte, dar e vorba de o diferență subtilă. Pe de o parte e crucial să fim o prezență constantă și de încredere pentru cei mici. Pe de alta, e important să nu avem o prezență copleștitoare și să îi sufocăm. Acest lucru poate duce la dezvoltarea unui atașament evitant.
Acesta din urmă este specific jocurilor și interacțiunilor cu alți copii, și e ceea ce le face amuzante și interesante si este o forma de stres necesara”
În plus, oamenii de știință au descoperit că expunerea cobailor tineri la stres acut avea efecte pozitive asupra dezoltării creierului lor. Duce la stimularea neurogenezei în hipocampus (structură implicată în memorare și învățare, procese critice pentru copii). Un alt studiu a descoperit că acei cobai cărora nu li se permitea să se joace cu ceilalți când erau mici, aveau probleme serioase de socializare la maturitate.
Nu ar trebui să ne fie frică de situații stresante la care ar putea fi expuși cei mici la locul de joacă, pentru că ele sunt benefice.
Însă cu toții cunoaștem părinții care au urmatorul comportament:
Acești părinți au primit denumirea de părinți elicopter. Precum un elicopter, ei stau mereu aproape, indiferent dacă prezența lor e necesară copilului sau nu. Acești părinți sunt bine intenționați, dar nu-i fac nicio favoare copilului. Ii răpesc oportunitatea de a se angaja în activități normale pentru vârsta lui, care au rol educațional.
”Cheia pentru a înțelege când e nevoie de intervenția părintelui și când putem lăsa copilul să se descurce singur o reprezintă atenția la nevoia exprimată a acestuia. Dacă cel mic are nevoie reală de ajutor, în cazul în care are un atașament securizant, îl va cere.”
explica Alice Dima, psihoterapeut specializat in terapia copilului si adolescentului.
Contact vizual si conexiune
Tehnologia ne afectează toate aspectele vieții, iar relația dintre părinte și copil nu face excepție. Odată cu apariția smartphone-urilor, cei mai mulți am ajuns să fim nedespartiti de ele. Petrecem mai mult timp privind ecranele acestor device-uri decât uitându-ne în ochii partenerului sau copiilor.
Această realitate a determinat crearea unei campanii de conștientizare denumită „Vorbește cu mine, Joacă-te cu mine, Cară-mă”. Ea accentuează importanța interacțiunilor dintre părinți și copii pentru bunăstarea acestora. Inițiatoarea campaniei, Cara Boecker spune că de când a crescut utilizarea smartphone-urilor, a crescut și numărul de pacienți pe care îi primesc la clinică cu probleme de dezvoltare. Ex: întârzierea vorbirii, anxietate la copii.
Un studiu a analizat impactul utilizării telefonului asupra învățării de noi cuvinte a unor copii de 2 ani. Rezultatele sunt grăitoare: atunci când mamele își întrerupeau „lecția” și vorbeau la telefon, copiii nu învățau cuvintele noi. Și din păcate, a devenit normal ca părinții să interacționeze cu telefonul și cu copiii în același timp.
Un studiu observațional din 2010 a descoperit că din 55 de părinți dintr-un restaurant american, 40 își foloseau telefoanele în timpul mesei cu copiii. Unii chiar ii ignorau pe aceștia, care încercau să le câștige atenția, uneori fără rezultat. Astfel, copiii primesc mesajul că nu sunt la fel de importanți ca telefoanele. Conexiunea și încrederea dintre părinți și copii sunt afectate.
Așadar, indiferent de cât de tentant e să-ți verifici mesajele sau ultimele știri, asigură-te că faci asta în timpul liber. Preferabil când cel mic e angajat în alte activități și că în momentele petrecute împreună, copilul e prioritatea.
IN CONCLUZIE, CUM STIM DACA AVEM UN COPIL CU ATASAMENT SECURIZANT?
Vei ști că ai un copil cu atașament securizant atunci când:
concluzioneaza Dr Gabriella Bondoc, psihiatru si psihoterapeut.
Cursuri de parenting.
Cursuri de parenting.
