ADHD copii | Clinica Hope

Ce este ADHD?

  • ADHD este o tulburare neuropsihiatrică relativ frecventă.
  • ADHD este un acronim (Attention Defficit/Hiperactivity Disorder), în românește – Tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție.
  • Este o afecțiune neurobiologică manifestată prin deficit de atenție cu impulsivitate și/sau hiperactivitate.
  • Simptomele devin observabile încă din perioada de preșcolar, dar frecvent ele devin îngrijorătoare odată cu ciclul primar de școală, odată cu cerințele școlare ce presupun menținerea atenției.
  • Frecvent părinții se plâng de „comportamentul greu de stăpânit” al copilului, iar educatorii și profesorii atrag frecvent atenția asupra lipsei atenției și a comportamentului „neastâmpărat”. Manifestările sunt sesizate de părinți, educatori sau profesori ca fiind deranjante și sunt în contrast cu capacitatea intelectuală și gradul de dezvoltare, copilul frecvent performează din punct de vedere academic sub nivelul așteptat.

Ce cauzeaza ADHD?

Nu există momentan o explicație clară și cuprinzătoare cu privire la cauzele acestei tulburări. Totuși, o mare parte din oamenii de știință consideră că principalele cauze ale acestei problematici ar trebui căutate în modificarea modului de funcționare a creierului. Asta nu înseamnă că factorii de mediu nu influențează severitatea tulburării și în special gradul disfuncționalității și suferinței cu care copilul se poate confruntă, dar acești factori nu pot determina ei singuri boala.

Cercetările științifice asupra neurotransmițătorilor (substanțe care au rol de a face legătura între neuroni) au demonstrat unele modificări tipice la copiii cu ADHD. Aceste modificări sunt influențate în special de factorii genetici. Mai exact, s-a evidențiat o activitate mai slabă în anumite zone din creier implicate în controlul comportamentului, al dispoziției și al menținerii atenției (cortex frontal, ganglioni bazali și cerebel),  existând un dezechilibru al substanțelor chimice (neurotransmițători) la acest nivel. Plastic vorbind, „fișierul cumințeniei este virusat” și nu funcționează pentru că are o cantitate scăzută de mediatori.

Cercetările au demonstrat că ADHD se transmite genetic, de la părinți la copii. Totuși, pentru ca predispoziția genetică să ducă la apariția ADHD, trebuie ca factorii genetici să asocieze factori de mediu și psihosociali. Astfel, un mediu familial stresant (evenimentele din familie precum și aspecte particulare ale funcționării familiei) contribuie la instalarea simptomelor de ADHD. Totuși, părinții nu sunt vinovați de apariția ADHD, dar au un rol important în înțelegerea și participarea activă la tratament.

Simptomele

Simptomele centrale ale ADHD sunt deficitul de atenție cu sau fără hiperactivitate-impulsivitate.

 

Hiperactivitatea și impulsivitatea sunt mai des întâlnite la băieți, în timp ce fetele sunt mai afectate de deficitul de atenție. Acest aspect face ca în cazul băieților, părinții și cadrele didactice să se îngrijoreze mai repede și să solicite consult de specialitate. Astfel se explică de ce în practică diagnosticul ADHD este de 3-4 ori mai frecvent la băieți, fetele neavând componenta hiperkinetică, trec mai ușor neobservate.

Manifestările deficitului de atenție la copilul cu ADHD sunt:

nu dă prea mare atenție detaliilor și face greșeli din neatenție

are dificultăți în menținerea atenției în sarcinile date sau la joacă

nu pare să asculte când adultul îi vorbește direct

nu urmează instrucțiunile (asta nu pentru că nu le înțelege) și eșuează în a-și termina temele sau diverse sarcini casnice

îi este greu să își organizeze sarcinile și activitățile

evită angajarea în sarcini care necesită efort mental susținut (teme, cerințe în clasă)

este ușor distras de stimuli externi

este uituc în activitățile zilnice

își pierde lucrurile necesare diverselor activități (jucării, creioane, cărți)

Manifestările hiperactivității

  • Își agită mâinile sau picioarele sau se foiește pe scaun
  • Își părăsește locul din bancă sau în alte situații în care este de așteptat să rămână așezat (teatru, biserica, etc)
  • Umblă dintr-un loc în altul sau se cațără excesiv în situații în care se așteaptă să stea liniștit
  • Are dificultăți la joacă sau la angajarea în activități libere în liniște
  • Deseori este pe picior de plecare sau acționează „ca și cum ar avea un motor”
  • Vorbește excesiv

Manifestările impulsivității:

  • Deseori răspunde grăbit înainte să se termine întrebarea
  • Cu greu își așteaptă rândul (de exemplu la joacă)
  • Frecvent întrerupe și deranjează, intervenind în conversațiile celorlalți.

ADHD-ul însă poate părea diferit de la o vârstă la alta.

Copilul mic (<3 ani) poate plânge frecvent și se liniștește greu, are tulburări de somn datorită hiperactivității și neliniștii, are dificultăți de alimentație, mănâncă puțin, suge cu greutate, plânsul interferând cu alimentația.

Copilul preșcolar pare că e condus de un motor, are o curiozitate nemăsurată, în joc poate fi gălăgios, distructiv, se rănește des. Solicită atenție excesivă din partea părinților, are frecvent crize de furie. Poate prezenta și întârziere în dezvoltarea motorie, dar mai ales în achiziția limbajului. El colaborează cu dificultate după lungi insistențe și doarme puțin, somnul fiind neliniștitor.

Școlarul este neliniștit/hiperactiv, distras cu ușurință, întâmpină dificultăți la teme. Frecvent este impulsiv, uneori cu accese de agresivitate. El poate să asocieze și tulburări de învățare, ticuri sau enurezis (incontinență urinară). În sarcini este dezorganizat, nu are simțul timpului, cu greu estimând ora. Are dificultăți în relaționarea cu grupul de vârstă, iar abilitățile de autoîngrijire sunt subdezvoltate. La școală nu respectă regulile, intrând ușor în conflict cu profesorii sau educatorii.

Adolescentul cu ADHD este mai puțin hiperactiv, dar foarte impulsiv. Rămâne în continuare neatent, ușor de distras și plictisit. Se comportă inadecvat la școală, ceea ce crește riscul de a fi exmatriculat și uneori se ajunge în situația de abandon școlar. Sunt frecvente problemele de disciplină, atât la școală cât și în familie, nu recunoaște autoritatea, având frecvente accese de furie și o toleranță scăzută la frustrare. De aceea ajunge adesea să comită acte antisociale.

Chiar și în grupul de vârstă are relații tensionate. În plus, adolescentul cu ADHD ajunge să aibă o stimă scăzută de sine, fiind predispus la depresii și are risc crescut de abuz de substanțe, activitate sexuală precoce sau delicvență juvenilă.

Diagnosticul de ADHD este stabilit doar de către medicul specialist psihiatru de copii și adolescenți, în colaborare cu psihologul clinician, dar cei care observă primii manifestările copilului sunt părinții, bunicii, educatorii, învățătorii sau alte persoane implicate în îngrijirea și educarea copilului.

Pentru stabilirea diagnosticului, medicul specialist face o evaluare complexă, bazată pe consultația clinică și pe informațiile obținute direct de la copil, părinți și educatori, iar psihologul clinician evaluează funcțiile executive cu ajutorul unor teste psihologice specifice pentru ADHD.

Elementele fundamentale ale evaluării inițiale, efectuate de medicul specialist:

  1. Colectarea informației
  2. Interviul cu copilul, părinții, cadrele didactice
  3. Observarea și evaluarea clinică psihiatrică
  4. Examenul fizic pentru excluderea altor cauze medicale
  5. Identificarea tulburărilor sau deficitelor funcționale asociate.

Ce analize sunt necesare

În prezent nu există niciun test de laborator pe baza căruia să se stabilească diagnosticul de ADHD. Nu sunt relevante analize de sânge, urină, EEG, CT, RMN sau alte analize, de obicei acestea fiind normale.

În cazul în care un copil sau adolescent are un comportament impulsiv, este neliniștit și are dificultăți în a se concentra, acest lucru nu înseamnă în mod obligatoriu că este vorba de ADHD, fiindcă astfel de manifestări pot apărea și în cazul altor perturbări sau suferințe. De exemplu, la copiii cu un grad mai redus de inteligență sau cu dizabilități de învățare, sau în alte situații, copilul are pe lângă gradul redus de inteligență și ADHD, sau simptomatologia de tip ADHD este consecutivă unei suprasolicitări școlare.

De regulă, ADHD nu apare singur. Cel mai frecvent, copiii și adolescenții manifestă în plus și un comportament agresiv sau opozițional. La școală mulți dintre ei au prestații slabe la citit, ortografie sau la socotit și ajung astfel adesea să repete clasa.

La mulți apar cu timpul stări de frică, de nesiguranță și au o încredere mai redusă în propriile forțe decât ceilalți copii.

Ei ajung să fie deseori respinși de ceilalți copii de aceeași vârstă, dar și relațiile cu adultul sunt adeseori încordate.

Cum poate fi tratat ADHD?

ADHD este o tulburare care poate fi tratată, dar nu vindecată.

Regula de bază în alegerea căilor de ajutorare a copiilor și adolescenților cu ADHD este aceea de a lua măsuri acolo unde apar problemele, asupra copilului însuși, în familie, la școală. Acest principiu este important deoarece multe dintre măsurile de asistență au funcționalitate specifică, și de aceea metodele trebuie combinate pentru a obține un beneficiu optim.

Dacă copilul prezintă în familie probleme de comportament, este necesară implicarea familiei în observarea evoluției semnelor sub programul de modificare comportamentală.

Programul de intervenție comportamentală în familie presupune reguli clare și măsuri psihoeducaționale prin care se urmărește:

  • dezvoltarea atenției și a capacității de concentrare
  • reducerea comportamentelor problematice, de tip agresiv
  • dezvoltarea abilităților sociale
  • creșterea încrederii în sine
  • îmbunătățirea performanțelor școlare

Pentru a se obține însă rezultate optime este indicat ca intervenția în familie, în plan școlar și la nivel individual să se petreacă simultan.

Principiile educaționale pentru părinți:

  • Structurarea mediului de acasă prin stabilirea unor reguli clare
  • Însușirea modului de oferire a aprecierii, valorizării comportamentelor pozitive, adecvate, și de ignorare a comportamentelor negative
  • Folosirea unui mod adecvat și explicit de formulare și adresare a cerințelor
  • Folosirea contingentelor („dacă/după ce…atunci…”)
  • Pregătirea copilului din timp pentru situațiile în care merge sau desfășoară o activitate în locuri publice
  • Folosirea tehnicii „time out” pentru comportamente nedorite
  • Carduri și tabele de monitorizare zilnică cu recompense simbolice, care pot fi ulterior preschimbate în recompense concrete de către copil, conform unui regulament prestabilit.
  • Sistem de recompensare acasă a comportamentului de la școală

Obiectivele intervenției la școală

Îmbunătățirea cunoștințelor despre ADHD în rândul cadrelor didactice (cauze, evoluție, tratament) este necesară, deoarece și cadrele didactice ajung frecvent în situații neplăcute.

Învățătoarea avertizează în mod repetat copilul, devine treptat nervoasă și nu mai știe ce să facă.

Atunci când copilul reușește totuși să se conformeze cerințelor învățătoarei, aceasta este în sfârșit mulțumită că poate să își continue ora în condiții normale și uită să îl laude și să îi ofere atenție copilului cu ADHD, practic comportamentul adecvat trecând neobservat.

Strategiile de bază pe care cadrul didactic trebuie să le aibă în vedere în cazul copilului cu ADHD sunt:

  1. Fragmentarea unei sarcini complexe în sarcini comportamentale mici, ușor de realizat
  2. Gruparea sarcinilor de lucru și intercalarea cu activități plăcute de tip recompense
  3. Suportul unui tutore sau chiar folosirea unui coleg ca și sprijin pentru anumite sarcini
  4. Controlul stimulilor distractori din clasă, poziția copilului în clasă
  5. Modificarea și adaptarea ambianței în sala de clasă, aranjarea băncilor și a altor materiale
  6. Adaptarea modului de formulare și adresare a cerinței
  7. Modificarea și adaptarea programelor școlare și modalităților de predare.

Tratamentul medicamentos

În funcție de severitatea simptomelor și măsura în care acestea influențează funcționarea copilului în mediul familial, social și școlar, medicul poate decide administrarea de medicamente cu scopul îmbunătățirii atenției și diminuării gradului de hiperactivitate.

Există medicamente specifice pentru această tulburare, ce pot fi prescrise doar de medicul specialist pe baza experienței acestuia.

Medicația îl poate ajuta pe copil, dar niciodată nu este suficientă de una singură, fără ajutorul măsurilor psihoeducaționale și a intervenției psihoterapeutice comportamentale.

Programeaza-te
Call Now Button