Anxietatea de separare la copii | Ce este, cauze si solutii

Anxietatea de separare la copii | Ce este, cauze si solutii

Copiii sunt atașați de părinții lor. Totuși, atunci când această legătură se transformă într-o teamă de despărțire chiar și în clipele obișnuite, cum ar fi mersul la școală, intervenția e imperios necesară.

Fiecare părinte își dorește ca cel mic să depășească momentele stresante. Astfel, recunoașterea simptomelor, descoperirea cauzelor și găsirea celor mai bune soluții sunt pașii de bază.

Iată ce este anxietatea de separare la copii, cum se manifestă, din ce motive apare și cum se gestionează cu succes:

În comparație cu frica normală pe care cei mici o au atunci când mama, tatăl sau alți apropiați părăsesc puțin camera, anxietatea de separare e mai severă. Ea reprezintă o teamă excesivă a copiilor de a se despărți de părinți sau alte persoane care au grijă de ei. Asemenea episoade sunt copleșitoare și afectează activitățile de zi cu zi. De exemplu, unui copil îi e greu să stea la grădiniță pentru că se gândește că unul din părinți va păți ceva rău cât timp e plecat.

E important de subliniat că astfel de momente sunt copleșitoare pentru copii. Ele apar mai ales la vârsta preșcolară, fiind prima dată când se experimentează o separare parțială de mediul de acasă și care e asociată cu o pierdere a siguranței. Chiar și așa, sunt șanse ca simptomele să apară și la începutul școlii.

Sunt mai multe modalități prin care anxietatea de separare la copii se manifestă. De cele mai multe ori, cel mic:

Are coșmaruri foarte des;

Are dureri de cap sau de burtă;

Este retras, apatic sau singuratic;

Face crize de plâns în clipele de separare;

Nu vrea să părăsească locuința fără familie;

Refuză să doarmă singur;

Se acomodează încet în locurile noi;

Se concentrează greu în anumite activități;

Se confruntă cu greață, vărsături și amețeli;

Stă mereu lângă persoanele apropiate.

Observând simptomele de mai sus, unii părinți, bunici sau tutori ar putea fi tentați să evite implicarea copiilor în situații noi pentru a-i ajuta. În realitate, acest lucru aduce efecte negative pe termen lung. Anxietatea și nevoia de un adult în preajmă vor fi din ce în ce mai frecvente, iar posibilitatea de a dezvolta alte tulburări crește.

Motivele apariției anxietății de separare la copii sunt diverse. Ele implică factori genetici și de mediu. Cele mai comune sunt următoarele:

Anxietatea la alți membri ai familiei: Atunci când cei mici au rude care se confruntă cu probleme de sănătate mintală, sunt mai predispuși în a dezvolta condiții asemănătoare.

Evenimente stresante: Pierderea unei persoane dragi, a unui animal de companie, divorțul părinților și mutarea sunt momente care își pot pune puternic amprenta asupra stării de bine.

Perioade lungi petrecute doar cu cei apropiați: Atunci când un copil s-a obișnuit să stea mult timp numai cu anumite persoane, are o reticență în a face schimbări majore.

Stil parental hiperprotectiv: Daca aude mereu ,,Ai grijă să nu te murdărești” sau ,,Fii atent, să nu te lovești”, cel mic înțelege că totul din jur e periculos și dezvoltă o frică.

Comunicare deschisă și empatică: E foarte important ca familia să asculte cu atenție ce-l îngrijorează pe copil, fără a-l judeca. Primind sprijinul necesar, cel mic se va simți confortabil să-și împărtășească temerile și preocupările.

Pregătirea prealabilă: Un început bun este ca adulții să-i povestească celui mic despre locul unde va merge, programul de acolo, lucrurile bune care se vor întâmpla, cine îl va duce și cine îl va lua.

Încurajarea: Despărțirea temporară de cei apropiați nu va mai fi dificilă dacă e asociată cu lucruri plăcute. De exemplu, părinții pot lăsa copilul să aleagă o jucărie pe care să o ia la școală sau grădiniță ori să se implice în pregătirea micului dejun. Luând treptat propriile decizii și implicându-se în responsabilități potrivite vârstei, copilul va avea o stimă de sine mai mare.

Tranziții treptate: Atunci când copilul se află într-un mediu nou, părintele poate sta câteva minute cu el, iar apoi să reducă pas cu pas timpul. Adaptarea va fi mai ușoară și sentimentul de frică va dispărea încetul cu încetul.

Discuții cu educatorii sau profesorii: Cadrele didactice au pregătirea necesară pentru a gestiona situații asemănătoare. Ele vor aplica modalități eficiente care vor face elevii afectați să fie mai fericiți și să se concentreze cu ușurință tuturor sarcinilor.

Dacă simptomele persistă mai mult de 4-6 săptămâni și afectează vizibil activitățile zilnice, apelarea la un expert în sănătate mintală este binevenită.

Terapia cognitiv-comportamentală e unul din cele mai bune tratamente terapeutice pentru anxietatea de separare la copii. Aceasta îl ajută pe cel mic să-și înfrunte fiecare temere. Specialistul îl va expune la diferite scenarii ipotetice, învățându-l cum să-și gestioneze emoțiile. O altă variantă e și terapia de familie, un tip de intervenție care implică rudele apropiate în proces și le permite să susțină copilul fără a-i alimenta îngrijorările.

În cazurile rare în care situația se înrăutățește, un medic pediatru sau psihiatru poate prescrie medicamente care calmează anxietatea. Automedicația nu e recomandată.

Fiecare părinte, bunic sau tutore ce recunoaște la un copil tiparele descrise mai sus, trebuie să ia legătura cu un specialist și să afle care sunt pașii către vindecare.

Anxietatea de separare la copii este o stare serioasă, dar care cu sprijinul potrivit se ține sub control cu mare succes.