ADHD se vindeca? Ce trebuie sa stii despre evolutia tulburarii

Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție (ADHD) este o condiție în care simptomele debutează în copilărie și adolescență și pot persista până la vârsta adultă. Diagnosticul de ADHD vine adesea însoțit de îngrijorări legate de viitor. Părinții și adulții diagnosticați se întreabă frecvent dacă tulburarea este o afecțiune temporară sau una care persistă pe termen lung și dacă există posibilitatea unei vindecări complete.

Află în acest articol dacă ADHD se vindecă cu adevărat, cum simptomele se manifestă diferit la copii și adulți și cum o evaluare corectă poate sprijini creșterea calității vieții.

Termenii de boală și tulburare pot crea confuzii deoarece sunt utilizați adesea interschimbabil, cu toate că descriu probleme de sănătate diferite.

Boala (în engleză „disease”) se referă la o condiție specifică care afectează sănătatea fizică sau mentală a unei persoane. Simptomele au o cauză clară (infecții, răni sau factori genetici), iar disfuncția poate fi diagnosticată doar de către un specialist.

Tulburarea (în engleză „disorder”) este diagnosticată de un specialist, dar nu are o singură cauză evidentă. Aceasta poate fi influențată de mai mulți factori simultan care interferează sever cu dezvoltarea cognitivă, emoțională și comportamentală a unei persoane, afectând funcționarea pe mai multe planuri ale vieții.

În Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-5), ADHD este clasificată explicit ca o tulburare de neurodezvoltare care afectează semnificativ modul în care creierul se dezvoltă și funcționează, impactul creând deficiențe pe tot parcursul vieții. Tulburarea se caracterizează prin tipare persistente de neatenție, hiperactivitate-impulsivitate sau o combinație a lor, care produc dificultăți în modul în care persoana gestionează activitățile din mediul familial, academic sau profesional.

Având în vedere implicațiile complexe, ADHD este o afecțiune cronică și nu rezultatul unei boli acute sau al unui factor trecător, rezultând din interacțiunea dintre numeroși factori care cresc riscul dezvoltării tulburării.

Printre cei mai comuni factori de risc în apariția și dezvoltarea ADHD se numără:

• factori genetici, ADHD fiind una dintre tulburările mentale cele mai determinate genetic
• factori de mediu, expunerea la toxine precum plumb, mercur, acizi organici
• factori prenatali, expunerea mamei la stres, depresie, exces de seleniu, obezitate, hipotiroidism, fumat, consum de alcool, abuz de substanțe, malnutriție
• afecțiuni de sănătate ale copiilor, cum ar fi traumatisme cranio-cerebrale la nivelul lobului frontal
  tulburări asociate, cum ar fi depresia, anxietatea, tulburarea bipolară;
• mediul social și familial, cum ar fi traume, afecțiuni mentale ale părinților
• nașterea prematură

ADHD este una dintre cele mai comune tulburări de neurodezvoltare la copii, iar numeroase studii sugerează că

chiar dacă cazurile diagnosticate la adulți sunt mult mai reduse (2-3%).

Mulți tind să creadă că simptomele ADHD se vindecă odată ce copilul crește, însă dovezi consistente indică că tulburarea nu dispare odată cu înaintarea în vârstă, ci simptomele se pot modifica, iar o parte dintre ele se ameliorează. De exemplu, ADHD la adulți este dominat de tiparul de neatenție (dezorganizare, distractibilitate, dificultăți de autoreglare emoțională), iar cel de hiperactivitate-impulsivitate (vorbit excesiv, comportamente problematice, incapacitatea de a sta într-un singur loc) se reduce. Astfel, pentru mulți adulți cu ADHD poate fi dificil să gestioneze sarcinile zilnice, să urmeze instrucțiuni sau să stabilească relații sociale semnificative.

Conform American Psychological Association, manifestările hiperactiv-impulsive încep să devină vizibile înaintea vârstei de 7 ani. Cu toate că lipsa de concentrare, comportamentele impulsive și nivelurile ridicate de energie sunt perfect normale și sănătoase pentru copiii preșcolari, în cazul celor cu ADHD, acestea sunt mult mai severe și intense.

În general, tulburarea ajunge să fie diagnosticată cel mai frecvent în momentul în care copilul face tranziția de la grădiniță la școală, deoarece acesta trebuie să învețe să se adapteze unui context cu reguli și persoane noi. Un copil cu ADHD întrerupe frecvent orele, are dificultăți academice, nu poate sta liniștit pe scaun, face mișcări incontrolate, se rănește frecvent și vorbește excesiv. Cu timpul, comportamentele hiperactive tind să scadă cu vârsta, dar acest lucru nu înseamnă că simptomele au dispărut complet. Cu creșterea în vârstă, tiparul de neatenție începe să fie mai frecvent, afectând într-un mod diferit funcționarea copilului.

Chiar dacă intensitatea anumitor simptome tinde să scadă cu vârsta ca urmare a adaptării persoanelor în mediile personale și sociale din care fac parte, acestea continuă să afecteze funcționarea zilnică și calitatea vieții.

Comparativ cu copiii, adulții cu ADHD întâmpină mai frecvent probleme în funcționarea executivă, cum ar fi abilitățile de planificare, de rezolvare de probleme sau de flexibilitate cognitivă, și au dificultăți în autoreglarea emoțiilor. De asemenea, simptomele le afectează performanța la locul de muncă, relațiile sociale și maritale, stima de sine sau capacitatea de a respecta termene limită.

Un diagnostic corect și un tratament eficient pot ajuta semnificativ la îmbunătățirea funcționării cognitive și emoționale, la depășirea obstacolelor întâmpinate și la identificarea unor strategii de prevenire și gestionare a simptomelor.

După un diagnostic corect, următorul pas este aplicarea unui tratament adecvat, prescris de către un medic psihiatru. Nu există până în prezent un singur tratament care să atenueze impactul simptomatologiei. Din acest motiv, o abordare de tratament integrată și personalizată în funcție de nevoile persoanei cu ADHD este necesară pentru a reduce semnificativ simptomele și a crește bunăstarea și calitatea vieții.

Medicația

Pentru reducerea severității simptomelor, tratamentul farmacologic este cel mai recomandat. Medicamentele ADHD sunt de două tipuri: stimulante (metilfenidatul) și nestimulante (atomoxetina). Acestea ajută la echilibrarea activității neurotransmițătorilor și la diminuarea simptomelor tulburării. De cele mai multe ori, necesită timp ca schimbările să se observe și tratamentul poate avea efecte secundare vizibile (ex: somnolență, dispoziție depresivă, iritabilitate și reacții exagerate).

Psihoterapia

Ședințele de terapie influențează semnificativ viața de zi cu zi a persoanei diagnosticate. Psihoterapeutul ajută persoana cu ADHD să identifice mecanismele din spatele gândurilor negative și comportamentelor disfuncționale, o învață exerciții de relaxare, noi abilități pentru gestionarea relațiilor sociale, precum și strategii de gestionare a activităților profesionale și a eșecurilor întâmpinate. Printre cele mai recomandate terapii se numără cea cognitiv-comportamentală, cea dialectic-comportamentală sau cea de familie.

Psihoeducația

Este o abordare eficientă pentru a înțelege mai bine tulburarea și factorii care o determină. În psihoeducație, este încurajată acceptarea condiției și preluarea controlului asupra simptomelor prin învățarea de noi abilități. Totodată, membrii familiei primesc resursele necesare pentru a putea fi alături de persoana cu ADHD în dificultățile pe care le traversează.

Prezența altor tulburări poate influența modul în care ADHD-ul evoluează și în care persoana diagnosticată răspunde la tratament. În majoritatea cazurilor, copiii cu ADHD au cel puțin o afecțiune asociată, precum tulburarea de provocare opozițională, anxietate, o tulburare de învățare sau autism. Similar, adulții cu ADHD pot avea simptome asociate cu tulburări de dispoziție, anxietate, tulburare bipolară, comportament antisocial, abuz de substanțe și tulburări de personalitate.

Un studiu realizat pe adulți cu ADHD a identificat că anxietatea, tulburarea bipolară și tulburările de personalitate sunt mult mai comune în rândul femeilor, în timp ce schizofrenia și tulburările de abuz de substanțe sunt mult mai frecvente în rândul bărbaților.

Una dintre cele mai semnificative consecințe ale tulburărilor asociate cu ADHD este suprapunerea simptomatologiei, care poate înrăutăți condiția persoanei afectate, poate întârzia un diagnostic corect sau aplicarea unui tratament eficient. În plus, stresul, depresia și anxietatea pot fi atât o cauză, cât și o consecință a nediagnosticării ADHD-ului

O evaluare corectă este esențială pentru a înțelege evoluția afecțiunii cronice și pentru a stabili un plan de intervenție personalizat pentru nevoile individuale. Un diagnostic timpuriu la copii ameliorează intensitatea simptomelor și ajută la o recuperare eficientă în funcționarea familială, socială și academică. Pentru adulți, diagnosticul se simte ca o eliberare, dar poate veni și cu numeroase provocări, care necesită sprijin adecvat. Rolul specialistului este de a oferi un tratament complet (medicamente, psihoterapie și psihoeducație) pentru a crește calitatea vieții, productivitatea în activitatea profesională, stima de sine și funcționarea în viața de zi cu zi.