Stiluri de parenting | Sfaturi si strategii in relatia cu cei mici

Stiluri de parenting | Sfaturi si strategii in relatia cu cei mici

Parentingul, un termen împrumutat din engleză, se referă la creșterea copiilor. Este procesul prin care se promovează și sprijină dezvoltarea fizică, emoțională, socială și intelectuală a copiilor de la naștere până la maturitate.

În anii ’60, psihologul american Diana Baumrind a efectuat un studiu cu peste 100 de preșcolari. Pe baza acestuia a sugerat că majoritatea părinților practică unul dintre cele trei stiluri de parenting: democratic, autoritar și permisiv. Conform acesteia, modul în care copiii se comportau era strâns legat de tipul de parenting al părinților.

Mai târziu, în 1983, cercetătorii Eleanor Maccoby și John Martin au adăugat un alt stil: cel neglijent sau neimplicat. Ei sunt și cei care au adăugat două dimensiuni pentru clasificarea stilurilor de parenting: exigență, respectiv gradul de control pe care părinții îl arată, și responsivitate, respectiv măsura în care părinții arată căldură, acceptare și implicare.

Părinții își doresc să le ofere ce e mai bun copiilor și adesea fac multe sacrificii pentru a reuși. Însă ce este cel mai bun lucru pentru copiii noștri? Conform Asociației Americane de Psihologie, cele 3 scopuri principale ale părinților de pe glob sunt:

Să le asigure copiilor siguranța și sănătatea;

  Să-i pregătească pe cei mici pentru o viață productivă ca adulți;

  Să transmită valori culturale.

Dar care e rețeta de succes pentru a atinge aceste obiective? Cu siguranță acestea erau și obiectivele părinților noștri. Totuși, relația părinte – copil a trecut prin schimbări dramatice în ultimele decenii. Tranzițiile sunt de la reguli stricte și pedepse corporale, la un stil mai relaxat de parenting. Copiii au mai multă autonomie, iar educația se face prin vorbe mai degrabă decât prin violență fizică.

Unii părinți consideră acum că regulile sunt învechite, probabil și ca o reacție de respingere a modului în care ei înșiși au fost crescuți. Militează pentru a lăsa copiii să decidă pentru ei încă de la vârste fragede. Stilul de parenting îl va forma pe copil ca viitor adult și îi va modela întregul parcurs în viață. Așa că atunci când iei astfel de decizii, e bine să te bazezi pe dovezi concrete.

Părinții care aplică stilul autoritar sunt foarte severi. Ei se bazează mai puțin pe empatie și mai mult pe reguli. De asemenea, au așteptări mari de la copiii lor și nu sunt flexibili. Își doresc mult ca lucrurile să fie făcute într-un anumit fel de către cel mic – așa resimt un sentiment de siguranță. Pe de altă parte, vor ca un copil să fie productiv și să devină un membru activ în societate.

Exemplu: Când o familie se află la cină, părinții autoritari pot impune copilului să termine tot din farfurie. Chiar și așa, ei nu-i spun de ce trebuie să facă acest lucru. Cel mai probabil, merg pe o abordare de tipul ,,Pentru că așa spun eu.”

Conform studiilor, copiii cu familii foarte stricte dezvoltă o stimă de sine scăzută, din cauza lipsei de validare emoțională. Consideră că sentimentele lor nu sunt importante deoarece, de multe ori, au auzit replici cum ar fi ,,Viața nu-i dreaptă” sau ,,O să-ți dau eu un motiv să plângi.”

Părinții permisivi impun puține reguli copiilor. Ei nu cred în pedepse și n-au așteptări ridicate. Își doresc să fie prietenii celui mic, îi permit să ia propriile hotărâri și sunt afectuoși. Potrivit psihologului Diana Baumrind, familiile care aplică stilul permisiv sunt receptive la nevoile copiilor și nu sunt exigente. Chiar și atunci când au câteva cerințe, le pun rar în aplicare și chiar și atunci, nu există consecințe – se merge pe ideea ,,Copiii sunt copii.”

Exemplu: Atunci când un copil își petrece prea mult timp jucând jocuri video și spune ,,Încă 5 minute, te rog”, părinții n-au nimic împotrivă. Chiar și atunci când acel timp e depășit, nu există consecințe.

Stilul permisiv are atât efecte pozitive, cât și negative. Cu timpul, cel mic devine mai autonom. Pe de altă parte, s-ar putea să aibă un nivel scăzut de autocontrol și, în cazuri extreme, să adopte comportamente periculoase.

Părinții neglijenți nu petrec mult timp cu copiii. Le oferă puțină îndrumare și atenție. Nu stabilesc reguli, n-au așteptări și nu știu multe detalii despre activitățile celor mici. De altfel, un părinte se așteaptă ca un copil să se descurce singur. E important de menționat că utilizarea acestui stil nu e mereu intenționată. Părinților cu probleme severe de sănătate le e dificil să se ocupe în mod constant de nevoile copilului.

Exemplu: În ultima perioadă, copilul a obținut note mici. Totuși, un părinte neimplicat nu acordă atenție rezultatelor academice.

Impactul acestei abordări e unul semnificativ. Copiii se pot confrunta cu probleme la școală, iar pe viitor, chiar și cu legea. Există riscul ca sănătatea lor mintală să aibă de suferit și chiar să se implice în comportamente periculoase, cum ar fi dependențe sau delincvență.

Stilul democratic e considerat abordarea ideală. Acesta presupune o combinație de afecțiune, flexibilitate și autoritate. Părinții sunt foarte apropiați de copii, dar se impun atunci când e necesar. Familia îi explică celui mic ce așteptări are de la el, dar și de ce trebuie să urmeze unele reguli. În același timp, opiniile copilului sunt ascultate – totuși, părinții sunt cei care iau decizia finală.

Exemplu: Atunci când doi frați au un conflict, părinții ce aplică stilul democratic rezolvă situația prin răbdare și comunicare – ,,Văd că sunteți foarte supărați. Vă înțeleg perfect. Haideți să vedem ce s-a întâmplat și să găsim împreună o soluție.”

Cercetările au demonstrat că, prin această formă de parenting, atmosfera din familie devine una plăcută. Copiii au încredere în ei înșiși, devin responsabili și își gestionează ușor emoțiile. De asemenea, sunt empatici, curioși și ambițioși.

1. Parentingul ,,free-range”: Părinții care îmbrățișează acest stil își încurajează copiii să devină independenți, supravegherea fiind una minimă. Chiar dacă a fost deseori criticat, unele persoane susțin că transmite calități cum ar fi autosuficiența și reziliența.

2. Părinții elicopter: Sunt foarte protectori și simt nevoia să intervină în multe aspecte din viața copiilor. De asemenea, acordă o atenție mare reușitelor și eșecurilor. Conform Asociației Americane de Psihologie, copiii care cresc în acest mediu își gestionează greu emoțiile și comportamentul.

3. Părinții ,,snowplow”: Aceștia sunt dispuși să facă orice sacrificiu pentru binele celui mic, indiferent de vârsta sa. Părinții nu vor ca ai lor copii să aibă parte de greutăți. Chiar dacă n-au intenții rele, acțiunile lor pot agrava frica de eșec la copii.

4. Parentingul ,,lighthouse”: E o abordare echilibrată care implică o combinație între iubire, protecție, comunicare și îngrijire. Practic, părinții sunt dornici să găsească soluția potrivită pentru a-și îndruma copiii.

5. Parentingul ,,attachment”: Părinții susținători ai acestui subtip sunt de părere că prioritizarea nevoilor copilului duce la independență și stabilitate emoțională. Acești părinți apreciază abordări cum ar fi apropierea fizică, împărțirea patului, alăptarea prelungită sau disciplina pozitivă.

6. Părinții tigru: Familiile care practică parentingul de tip tigru sunt orientate către succes și ascultare. Este o metodă des întâlnită la părinții chinezi. Studiile au descoperit o legătură mare între acest subtip și anxietatea la copii.

7. Parentingul panda: Părinții ,,panda” promovează independența și îi ajută pe cei mici să ia propriile decizii. Îi încurajează pe cei mici să exploreze și să învețe din greșeli. Ca strategii folosesc blândețea, încrederea și încurajarea creativității.

8. Părinții ,,delfin”: Termenul a fost introdus de către psihiatrul Shimi Kang, care spune că acești părinți sunt ,,fermi, dar flexibili.” Practic, ei le oferă libertate copiilor, dar au grijă să impună și limite.

9. Părinții ,,meduză”: Ei se concentrează pe dorințele și nevoile copiilor. Impun puține reguli și n-au așteptări mari, lucru ce poate conduce la instabilitate.

10. Părinții ,,elefant”: Parentingul de tip elefant pune accentul pe grijă și protecție. Familia îl lasă pe copil să-și exprime sentimentele, lucru ce contribuie la dezvoltarea inteligenței emoționale.

Părinții democratici au un set clar de reguli ale casei. Este important ca cei mici să le cunoască și să le înțeleagă. Totodată, asigură-te că le explici care sunt motivele pentru care există. De exemplu, în loc să spui „Mergeți la culcare pentru că așa am zis” sau să-i lași să se culce la ce oră vor, spune-le „E timpul să dormiți pentru ca mintea și corpul vostru să se dezvolte”.

Atunci când copilul tău înțelege pericolele de sănătate sau siguranță, motivațiile morale sau sociale din spatele regulilor impuse, e probabil să urmeze regulile și atunci când nu ești acolo.

Dacă nu e vorba despre un comportament grav, atunci dă-i șansa copilului tău să se redreseze. Explică-i clar ce e în neregulă și că vor exista consecințe dacă nu se oprește. De exemplu – „Dacă nu îți strângi jucăriile, nu vom merge în parc după-amiază”. Nu oferi însă mai multe avertizări, pentru că atunci copilul va învăța să nu te asculte când vorbești prima dată. Dacă nu ia în considerare prima avertizare, atunci va suporta consecința.

Consecințele au rolul de a-ți ajuta copilul să ia decizii mai bune în viitor. Acestea nu sunt menite să le provoace suferință celor mici.

Nu trebuie să folosești niciodată pedepse corporale sau să-ți umilești copilul. Nu îi spune că ești dezamăgit de el, ci ajută-l să înțeleagă că a făcut o alegere greșită. Asta nu înseamnă că el este o persoană rea.

Asta nu înseamnă că îți mituiești copilul sau că îl răsfeți cu zeci de cadouri, ci că îi oferi o motivație în plus atunci când are o problemă comportamentală. Un plan de mici recompense poate fi un instrument util în crearea de noi obiceiuri.

De exemplu, dacă copilul tău refuză să doarmă în patul lui, preferând patul părinților, poți să îi oferi un sticker recompensă pentru fiecare noapte petrecută în patul lui.

În definitiv, scopul unui părinte nu este de a-și controla copiii, ci de a-i învăța să-și controleze singuri impulsurile și comportamentele. Așa că atunci când sunt supărați, nu te grăbi să îi calmezi, ci învață-i cum să se liniștească singuri. Și nu insista să-și facă treburile în casă, ci ajută-i să devină responsabili pentru munca pe care o au de făcut.

Controlul impulsurilor, gestionarea furiei și auto-disciplina sunt abilități importante în viață. Învățate devreme, o să fie prezente și la maturitate.

Să fii părinte e frumos, dar și dificil în unele cazuri.

E firesc să-ți dorești să fii apropiat de cel mic. Dar uneori, trebuie să-ți asumi rolul de „personaj negativ”, care îi trage la răspundere și care instituie regulile.

Chiar dacă pe moment copiii o să fie supărați, pe termen lung, nici tu, nici ei nu o să vă amintiți momentele neplăcute.

Niciun sacrificiu nu e prea mare pentru a te asigura că copiii tăi au cele mai mari șanse să devină adulți echilibrați, sănătoși și de succes.