Anxietatea copiilor in pandemie – Ce putem face?

Anxietatea copiilor in pandemie este cu atat mai importanta datorita faptului ca a trebuit sa stam foarte mult timp izolati in case/apartamente.

Copii nu au mai ajuns la scoala, nu s-au mai intalnit cu prietenii etc.

Traversăm o perioadă fără precedent în istoria recentă, care afectează viețile tuturor, dar mai ales ale copiilor noștri. Pandemia de coronavirus nu reprezintă numai o amenințare pentru sănătatea noastră fizică, ci și cea psihică. Aceasta fiind un eveniment traumatic, dar și profund stresant și anxiogen. Copiii sunt cei mai vulnerabili la traume psihice, întrucât ei nu au mecanismele de coping și reziliența adulților.

De asemenea, cu cât sunt mai mici, cu atât le este mai greu să înțeleagă ce se întâmplă. Închiderea grădinițelor; școlilor; parcurilor; izolarea la domiciliu cu părinții; sunt toate schimbări majore în universul celor mici; care îi aruncă într-o mare de incertitudine și anxietate. Părinții încearcă să îi ajute pe copii să navigheze această perioadă dificilă cu succes, însă este greu și pentru ei să se adapteze la noua realitate. În cele ce urmează, vom vedea cum influențează anxietatea copiilor in pandemie si cum o putem gestiona.

Anxietatea copiilor in pandemie

Pandemia de coronavirus a apărut într-un moment în care sănătatea psihică a copiilor noștri era deja pe o pantă descendentă. Asociația Americană de Psihologie a publicat anul trecut o cercetare care indica faptul că adolescenții sunt cele mai anxioase persoane din Statele Unite. 83% dintre aceștia citau școala ca principala lor sursă de stres și anxietate. În același timp, pe parcursul vacanței de vară, nivelul de stres și anxietate raportat de adolescenți era la jumătate din valoarea din timpul anului.

De asemenea, un studiu din 2018 a descoperit că între anii 2007 și 2012 a existat o creștere a diagnosticelor de tulburare de anxietate la copiii cu vârste cuprinse între 6 și 17 ani, de 20%.

Anxietatea copiilor in pandemie reprezintă principala problemă de sănătate psihică la copiii și adolescenți.

Tulburările de anxietate reprezintă un grup de afecțiuni, care au în comun prezența anxietății și a fricii, care determină tulburări comportamentale. Frica reprezintă răspunsul emoțional firesc la o amenințare  iminentă, reală sau percepută, în timp ce anxietatea este o frică anticipatorie, față de o amenințare viitoare. Frica și anxietatea la copii sunt patologice atunci când sunt persistente (nu dispar atunci când dispare amenințarea) și exagerate (au o intensitate exagerată în comparație cu amenințarea).

De asemenea, este un motiv de îngrijorare când ele ajung să domine viața emoțională; afectând performanța școlară a copiilor; dar și relaționarea cu alții. Desigur, în contextul pandemiei, este rezonabil ca atât copiii cât și adulții; să simtă uneori frică și anxietate.

Problema apare atunci când ele devin iraționale, exagerate, și au un impact major asupra calității vieții. Nu există foarte multe date cu privire la nivelul anxietatii copiilor în timpul pandemiei, însă câteva studii arată deja, în mod previzibil, că sănătatea mintală a copiilor s-a deteriorat pe parcursul izolării. Spre exemplu, un studiu din Spania arată că părinții au sesizat schimbări emoționale și comportamentale la copii; inclusiv niveluri ridicate de anxietate. Organizația internațională Salvați Copiii susține că aproape 1 din 4 copii care trăiesc sub restricțiile impuse ca urmare a pandemiei se confruntă cu simptome de anxietate.

Un studiu al Universității Oxford, din Regatul Unit, oferă un tablou comprehensiv al anxietăților copiilor in pandemie:

• unul din cinci copii aflați la vârsta școlii primare se tem că nu o să aibă destulă mâncare pe parcursul pandemiei;
• peste jumătate din copii se tem că familia și prietenii lor o să se îmbolnăvească;
• 33% se tem că o să se îmbolnăvească ei înșiși;
• 23% simt frică în legătură cu posibilitatea de a infecta pe cineva;
• 36% sunt anxioși în legătură cu faptul că pierd ore de la școală;
• aproape o cincime dintre copii se tem să iasă din casă;
• 15% dintre copiii mici (până în 10 ani) se tem în legătură cu impactul pe termen lung al pandemiei;
• 16% dintre copiii mici (până în zece ani) au îngrijorări legate de impactul financiar al pandemiei asupra familiei.

Studiul a evidențiat diferențe clare între nivelul de îngrijorare al copiilor de până la 10 ani și cel al adolescenților, primii fiind de departe mai afectați. După cum arată studiul, pandemia, și implicațiile ei socio-economice, dar și de sănătate, afectează toate ariile vieții, iar acest lucru este recunoscut și de copiii la vârste fragede.

Aceștia au și cel mai ridicat nivel de anxietate deoarece sunt mai sensibili la emoțiile părinților, au mai puține modalități de a se auto-regla emoțional, și au un nivel de reziliență scăzut în comparație cu adolescenții care cel mai probabil s-au confruntat cu alte situații dificile și incerte până la vârsta respectivă. Desigur, aceste îngrijorări ale copilului nu înseamnă neapărat că suferă de o tulburare de anxietate. Este însă foarte important ca părinții să gestioneze cu mare atenție emoțiile de frică și anxietate ale celor mici, pentru ca ele să nu se agraveze, și să se transforme în afecțiuni psihice.

Cum gestionăm anxietatea copiilor in pandemie?

Pediatrul și autorul Thomas Boyce folosește metafora păpădiei și orhideei pentru a descrie felul în care copiii răspund la situații stresante. Conform acestuia, marea majoritate a copiilor sunt păpădii – destul de rezilienți și capabili să se descurce cu stresul pe care îl întâmpină. La fel ca păpădiile, ei cresc și se dezvoltă chiar și în medii neprielnice. Aproximativ 20% dintre copii sunt precum orhideele, adică sunt extrem de sensibili și susceptibili la condițiile din jur.

Astfel, în condițiile actuale, un copil orhidee o să fie extrem de afectat de ceea ce se întâmplă; interiorizând grijile; stresul; anxietatea care plutesc în aer zilele acestea. Este important de știut că atât copiii orhidee cât și cei păpădie pot traversa cu succes această perioadă; totul depinde însă de părinți și sprijinul pe care îl oferă celor mici.

Iată câteva sfaturi pentru a gestiona anxietatea copiilor in pandemie:

1. Încearcă să procesezi și să-ți diminuezi propria anxietate

Anxietatea copiilor in pandemie călătorește în interiorul familiei și este contagioasă, fără opțiuni de protecție în fața transmiterii ei. Acest lucru este cu atât mai pronunțat atunci când familia se închide într-un spațiu restrâns; cu puține interferențe din exterior. Copiii sunt extrem de sensibili la emoțiile și comportamentele părinților. Felul în care învață în prima parte a vieții este prin mimetism. Părinții servesc ca modele, pe care copiii le adoptă nediscriminat.

Astfel, chiar dacă părinții nu le comunică în mod explicit celor mici că le e frică să nu se îmbolnăvească sau să nu-și piardă slujba, copiii vor depista mesajele subtile ale anxietății părinților și le vor interioriza. Așadar, unul dintre cele mai utile lucruri pe care părinții le pot face în aceste vremuri pentru copiii lor este să-și gestioneze propria anxietate. Desigur, și părinții sunt oameni, iar acest lucru este mai ușor de zis decât de făcut.

Una dintre cele mai eficiente metode de a gestiona anxietatea este să apelezi la ajutorul unui profesionist, respectiv un psihoterapeut. Există numeroși profesioniști care oferă consiliere în această perioadă în mod gratuit. Atunci când tu o să fii realmente calm (dacă te prefaci, nu păcălești pe nimeni), o să-i transmiți treptat starea ta și copilului tău.

2. Nu încuraja comportamente maladaptative, care întrețin anxietatea copiilor in pandemie

Conceptul de acomodare a anxietății se referă la practica de a întreține anxietatea cuiva, făcând lucrurile care reduc disconfortul pe moment, dar alimentează anxietatea pe termen lung. Studiile arată că 95% dintre părinți fac asta, deci nu trebuie să te simți vinovat. Studiile arată însă și că acomodarea duce la rezultate proaste pe termen lung. Respectiv o rată mai mare de anxietate. De exemplu, dacă copilul îți cere să doarmă în patul tău pentru că îi este frică de Bau-bau; iar tu îl lași; nu faci decât să îi alimentezi frica de Bau-bau și dependența față de tine.

Dacă îl lași să se culce cu tine, nu îl ajuți să-și gestioneze frica de copil și nu-i oferi instrumente pe care le poate folosi pe termen lung pentru a se auto-regla emoțional. Practic, schimbi confortul pe termen scurt cu disconfortul pe termen lung. Faptul că copilul tău vrea să doarmă cu tine în perioada aceasta poate fi consecința anxietății de separare; sau pur și simplu a nivelului crescut de anxietate; care îl face mai temător. Soluția este să discuți despre temerile pe care le are; Să i le validezi, să îi spui că ești doar la o cameră distanță în caz că se întâmplă ceva; și că ai încredere că se poate descurca singur.

Astfel, după ce a reușit să doarmă singur, în camera lui, copilul va avea mai multă încredere în sine, anxietatea va fi mai mică, și va avea dovada că poate să-și înfrunte fricile, în loc să fugă de ele.

În mod evident, poți să promovezi o atitudine matură, de înfruntare a fricilor, și prin propriul comportament. Dacă copilul tău vede că eviți lucrurile de care iti este frică (nu discuți despre problemele presante; amânând până în ultimul moment; fugi de păienjeni și chemi pe altcineva să-i omoare), va învăța că aceasta este o strategie acceptabilă de a gestiona anxietatea; și o va aplica la rândul lui.

Dacă, dimpotrivă, utilizezi momentele în care te simți anxios ca oportunități de învățare; și îi explici; pe înțelesului lui; că deși ți-e frică; o să faci un lucru; acesta fiind singurul mod în care putem să înfruntăm cu succes situațiile dificile; copilul va face la fel.

3. Creează o rutină

Într-o lume imprevizibilă și înfricoșătorare, puțină structură și predictibilitate pot face o diferență majoră pentru sănătatea emoțională a copiilor. Și ce mod mai bun de a introduce structura decât printr-o rutină? Poate părea plictisitor, iar uneori copiii se pot plânge din cauza asta; dar în realitate; o rutină poate crea ordine în haos. Aceasta nu trebuie să fie extrem de elaborată, sau respectată cu strictețe. Este suficient să aveți ore fixe de trezire și culcare; și pentru mese; precum și o delimitare a activităților școlare de joacă. În cazul în care cei mici nu pot citi încă, puteți încerca să creați un program ilustrat al zilei, cu desene pentru activitățile principale. Daca nu inteplinim aceste criterii, putem creste anxietatea copiilor in pandemie.

4. Ieșiți din casă

În ciuda nevoii de distanțare socială și de grijă cu privire la interacțiunea cu persoane din afara casei; necesitatea copiilor de a ieși din casă nu poate nici ea să fie complet neglijată. Persoanele care petrec timp în aer liber în mod regulat; se concentrează mai puțin pe emoțiile negative. Conform unui studiu recent, copiii din Italia au îndurat mai bine efectele pandemiei pentru că au avut voie să iasă din casă pentru activități în aer liber; spre deosebire de cei spanioli. Rezultatele indică în mod consistent că acei copii care au avut acces la un spațiu exterior au avut o stare emoțională mai bună decât cei închiși în apartamente. Cu cat stam mai mult izolati, cu atat anxietatea copiilor in pandemie isi face aparitia.

5. Învață-ți copilul abilități de mindfulness

Mindfulness reprezintă o tehnică împrumutată din Buddhism, care cultivează practica de a fi ancorat în prezent, și de a fi conștient de stările și senzațiile din corp, dar și din minte. Mindfulness este eficient în reducerea anxietății; atât la adulți; cât și la copii. Deși poate fi greu pentru cei mici să-și mențină atenția și concentrarea, unele tehnici pot fi aplicate și la ei; precum relaxarea musculară progresivă (îi punem să încordeze și să relaxeze pe rând, diferite grupe de mușchi). Există din ce în ce mai multe clase de yoga și mindfulness dedicate părinților și copiilor zilele astea, care te pot ajuta să începi.

Cum afectează pandemia relația de atașament dintre copii și părinți?

Studiind copiii izolați în spitale, departe de părinți, psihiatrul John Bowlby a dezvoltat teoria atașamentului la copii, stabilind că atașamentul față de îngrijitori reprezintă o conexiune indispensabilă supraviețuirii și dezvoltării copiilor. Conform teoriei atașamentului, figura de atașament (părinte, îngrijitor) reprezintă o bază sigură, de unde copilul poate explora lumea. Într-un atașament de tip securizant; copilul are încredere că poate pleca de lângă părinte; pentru a descoperi lumea în mod independent; și că atunci când întâmpină o problemă; părintele va fi acolo pentru a-i oferi ajutor. Însă în vremurile acestea, când lumea este portretizată în media și de către adulții din jur ca un loc periculos; în care nu avem voie să ieșim, și unde trebuie să luăm nenumărate măsuri de protecție; este posibil ca mulți copii să fie mai reticenți în a se aventura pe cont propriu.

Ingradirea spatiului

Chiar dacă e vorba de propria curte, sau trotuarul din fața blocului. Ca urmare, este posibil ca părinții să observe în această perioadă o nevoie mai mare a copiilor de a fi cu ei. O sensibilitate exacerbată la a fi lăsați singuri, chiar dacă părintele se află în altă cameră. Cei mici se agață de figurile de atașament în perioade de criză, întrucât au încredere în ei și se simt protejați de către părinți într-un mediu care pare nesigur. Dacă cei mici vin la voi atunci când le este frică și se simt anxioși; iar compania voastră reușește să le diminueze temerile și starea de disconfort; acesta este un bun indicator că au un stil de atașament securizant.

Motivul pentru care copiii par să vină acum la voi mai mult ca niciodată este că se confruntă cu mai multe frici și nesiguranță decât de obicei. Este important să le validați emoțiile și să vorbiți despre ele; în același timp ce le oferiți asigurări că veți trece împreună peste această perioadă dificilă.

Afectarea atasamentului

Pandemia poate afecta procesul de atașament al copiilor de părinții lor, dacă aceștia se află în perioada critică, de până la un an, când depind de aceștia în totalitate.  În cadrul teoriei atașamentului a fost formulat conceptul de sensibilitate maternă, care reprezintă capacitatea mamei de a recunoaște semnele de distres ale copilului și de a îi oferi de îndată îngrijirea și asigurările de care are nevoie. Dacă cel mic observă că atunci când face pe el sau îi este foame; este schimbat și hrănit rapid; învață că lumea este un loc sigur; unde este îngrijit; și dezvoltă un stil de atașament securizant.

Dacă, dimpotrivă, este lăsat să plângă până când se sufocă, dacă are un părinte inconsecvent; neglijent; abuziv; atunci o să învețe că nevoile lui nu sunt importante pentru îngrijitori; care nu sunt persoane de încredere și o să dezvolte un stil de atașament nesecurizant. În această perioadă, adulții sunt, firește, și ei afectați de criza actuală. A fi părinte nu garantează imunitate împotriva depresiei, anxietății sau a perioadei de doliu prin care trecem cu toții. Astfel, este posibil ca părinții să nu mai fie la fel de atenți și sensibili la nevoile copiilor; să-și piardă mai repede cumpătul; să nu mai aibă răbdare, să nu mai răspundă la fel de prompt la plânsete; în contextul unei stări psihice precare; și a lipsei sprijinului din partea bonelor, bunicilor, sau a prietenilor.

Grijile parintilor

În plus, stresul și conflictele maritale sunt alte fenomene care periclitează atașamentul dintre mamă și copil. Cum pandemia de coronavirus pare să determine o epidemie de stres și violență domestică, este clar că și legătura crucială dintre copil și figura de atașament este pusă în pericol. Astfel, pandemia poate favoriza un atașament nesecurizant la copii, care este asociat cu probleme relaționale pe termen lung, statut socio-economic redus față de cei care au un atașament securizant, și risc crescut de afecțiuni psihice.

Atașamentul nesecurizant a fost corelat cu un nivel crescut al singurătății în perioada copilăriei timpurii, deci în mod ironic, este posibil ca perioada de izolare și singurătate impuse din pandemie; să aducă cu sine o perioadă de singurătate ulterioară. În plus, atașamentul nesecurizant se poate manifesta printr-un comportament anxios. Atunci când este lăsat singur; chiar și pentru scurt timp; copilul suferă extrem de tare; plângând; țipând; iar la întoarcerea figurii de atașament, este inconsolabil.

Figura maternă nu-i poate calma frica existențială determinată de senzația că lumea nu e un loc sigur. Deși vrea să se conecteze cu mama, copilul este furios că a fost părăsit, ceea ce determină o ambivalență între iubire și ură. Aceste crize de plâns tind să epuizeze și mai mult mama, ducând la o și mai mare deteriorare a relației dintre ei.